Ephemeral and real

foto

La ceasul hoţilor, când hoţii dorm, pământul îşi simte putreziciunea iar viaţa, bătaia lungă a pulsului. La ceasul hoţilor, când hoţii dorm, te-am furat cândva ţie însăţi. Ştiu că de căte ori te iubesc, te fur din câte-o suferinţă surdă. La ceasul hoţilor, când hoţii dorm, părul tău îmi curge printre degete, răsfirându-se în valuri de grâu tomnatic. E singura muzică care s-ar învrednici să cuprindă timpul şi spaţiul şi pe noi doi în acest spaţiu. Fericită ocazie unică printre altele fără de număr.

Plimbare :  Andi, Alex Mazilu, Călin Hera, Cristian , Geanina Lisandru, Cristian Dima, Carmen Negoiţă, Dan Pătraşcu,  Dispecer, Mircea Popescu, Nataşa, Simion Cristian, Teo Negură, Vania.

În zori

foto Alex Mazilu

Când zorii se ivesc în cortegiul de paji şi regine, apele se însufleţesc, renasc din cenuşa nopţii şi sorb lumina cu sete de viaţă. Aici în linişte, timpul este al meu, nu mai fuge nebuneşte ci trece blând, înţelept, picur cu picur, clipă de clipă lăsând în urmă o seninătate curată ca apa izvoarelor de munte. Ramurile lungi şi subţiri se leagănă abandonate ca pletele bocitoarelor, muindu-şi vârful în apa rece. Un gest de întâlnire între destine – veşnicia curgerilor, veşnicia locului în spaţiu, inevitabil acelaşi. Nicăieri simbolurile nu sunt atât de simple ca la malul apei. Destinele se rotesc în mişcare şi stagnare. Pe margine  nemişcarea, simbolul împietrit – hieroglifă a durerii. Dincolo curgerea fără gânduri de odihnă, cu ascunzişuri demiurgice. Ape şi sălcii, sălciile şi apele lor, o îmbinare simplă de mişcare şi încremenire.

Plimbare : Călin Hera,  Cristian şi Geanina Lisandru, Caius, Cristian Dima, Carmen Negoiţă, CNB, Dan Pătraşcu,  Dispecer, Mircea Popescu, Mirela, Nea Costache, Nataşa, Simion Cristian, Teo Negură, Vania.

Tic-tac de suflet

foto

Întoarce-te dinspre lumină şi porneşte singur spre mare. Umblă de parcă n-ai exista, de parcă n-ai avea nici gânduri, nici respiraţie, nici priviri. Înaintează pe plajă cu vântul în piept, respiră adânc – pe gură, prin ochi. Îmbracă-te în spaţiu şi nu mai întinde ca odinioară pe palmă valul sfâşiat de furtună, azvârlit spre ceruri şi apoi coborât milostiv pe pământ. Calcă pe propriile tale răsfrângeri fluide.

De-a sufletul

“Trupul meu, cu vedenii cu tot,

a adormit dimineaţă, întins pe podele.

Râd şi mă bucur ca un savaot

şi plec cât mai repede cu putinţă,

dând mai întâi colţul cenuşiu al străzii,

si-apoi, de-a dreptul prin mijlocul bulevardului,

fără teama c-aş putea fi stâlcit din întâmplare,

de vreo limuzină oarecare.

Iată şi lucrurile! Orice dragoste-a mea

pentru ele,

însemnată cu creionul chimic

pe hârtiile ude, caligrafic, cu scrisul rotund,

o flutur în mâna întinsă şi-apoi

o las să se legene, când într-un colţ, când

într-altul, în vânt.

Mă uit în dreapta şi-n stînga,

cu mine însumi mă uit,

folosindu-mă ca o privire.

Ascult ce se aude sus, ce se aude jos,

sunt, tot, un timpan armonios.

Trece-o planetă şi-ntreb cine e,

ce e.

Şi apoi mă mir că întreb,

Ar trebui eu însumi să fiu întrebare,

ca să mă audă altcineva decât mine.

Voi, lucruri, Sfinxuri mişcătoare,

şi tu, iluminare !”

NICHITA STĂNESCU